Pe-aleea frunzelor ce mor,
iluminat de felinare,
un el banal stă în picioare,
în brațe cu-n banal buchet.
De nicăieri, de undeva...
banal însă ca-ntotdeauna
tiptil, discret...
pășește ea.

Se-apropie de el, banal;
încet, ceva, ea îi șoptește;
și-n loc de un sărut banal...
înlăcrimată îi zâmbește.

Pe loc și-a împietrit iubitul;
când cu privirea-i de cleștar,
l-a-nvaluit; ca în final...
banal, tiptil, să plece...
ea.

Probabil azi... el tot acolo...
privește-n zare răvășit;
și nici acum nu-i vine-a crede
că ea, banal, l-a părăsit.

-

Te rog iubire... taci!
Cuvintele-ți îneacă,
în liniștea lugubră...
a celei care pleacă.