îndelung răscolit-am în hambarul cuvintelor
și nicio furnică nu mi-a dat ajutor,
și ani au trecut,
și vâscul tristeții s-a hrănit din belșug în coroana inimii mele,
împuținat cât bobul neghinei rămas-am curând
însă umbra mea ce trufașă era,
ce trufașă era,
păunița,
socotindu-se mierla dăruitelor Tale grădini,
ochiul său lacom
cum scruta prin desișuri, văduvit de vedere,
închipuind că se vede pe sine!

dar când ne ajunge amiaza, slăvita,
și descântă odoarele firii,
ce-i umbra, să-i stea deopotrivă
și care e ochiul să nu se deschidă
uimirii,
tulpină de mac miruită de ploi?

cernut-au hambarul furtuni, rămas-a Cuvântul sămânță
și rod a rodit, făcutu-s-a el
treaptă și munte, ascunziș de mătase
și râu ce se-ntoarce spre izvoarele sale
precum iubirea spre Cel Iubitor,


văzătoare inima mea, văzătoare!

strigat-am cu jerbe de fluturi, iată-nfrunzește în ea
ramura de foc
a fericirii,
dar cum să pot, Doamne,
firav gherghef de părere și carne ce sunt,
cum să pot îndura, fără spaimă și moarte,
această vedenie?