atunci, să uităm amintirile


muntele-și amintește nostalgic apăsarea
bocancilor grei pe spinarea-i măcinată
de vremi și vremuri

nisipul din marginea apei mângâie
ca-ntr-o stare de hipnoză perpetuă
urmele tălpilor tale, iubito, în timp ce-ți poartă
povara umbrei spre barca salvamarilor beți.

aventura-ncepută alături de mine a-
cum se lasă ademenită de-un apus

în barca aceea fără cârmaci,
abandonată,
plutind pe-o apă cenușie,
pe când pescărușii intonează ode,
fenomen rar în viața mării,

să uităm amintirile, îmi strigi fericită
cu ochii în lacrimi,
(îți zăresc întinse ca un curcubeu aripile)
să uităm,
atunci, să uităm amintirile.