Minunata plantă de India, de care îți vorbeam
cu glas tremurat, glas de bărbat încă-n putere,
încă în stare să prindă cu ochii amărăciunea
din cedri, otrăvitoarea plantă, spuneam, începe
încet să-și ridice mireasma din trupul
tău niciodată știut pe înserate
când ziua intra cu de la Zeul voie
într-ale nopții carate.

Adâncul de sub pleoapele mele
plin îmi era de frunzele ei și parcă aveam
nu ochii cei doi, ci o mie de ochi,
și de zei ar fi fost ei...
...zăream în stelăria ta de lut
lumina de dinainte de-nceput…

Într-o zi cu adevărat
nu am să mai văd unde începe
chiar mâna, n-am să mai știu
unde-i talpa săracă-n argint
și unde-i pustiu…

Atunci va veni cineva,
cu palma va trece pe vânt
cum ar mângâia un mormânt din care trebuie
să viu în lacrima ta cum într-un tainic sicriu.


Din "Priveliștile Scribului", 2007