Îmi amintesc de tata
privind la chipul tău ce vers a nins,
îl simt atât de blând pe tata
a cărui flacără și ea ușor s-a stins;
sunt stele de cuvinte
în pat de flori aprins,
vă simt pe amândoi cuminți,
tu, tată, tu, poet, ați fost părinți.

Voi rostul vi l-ați terminat pe-acest pământ,
dezamăgiți, îndurerați și mai bolnavi de maxima realitate,
voi ne-ați văzut atunci pe toți mai buni și mai umani,
ați fost mai omenoși în toate
și ați vărsat o lacrimă pentru eternitate,
rugându-vă la minima dreptate.

Doamne iartă-i pe dragii noștri, dragi părinți,
cu a lor nouă strategie,
ei au iubit și au învins al morții haos,
cei care au crezut în noi,
acuma au repaos.

La tâmpla voastră
toamna își așterne părintește frunza,
și suferă copacii, lemn de ușă,
îmbrățișarea cea acum apusă,
e umbră ce va bate la ferestre,
un anotimp ce prinde amintire,
v-am condamnat la nemurire.