planeta e inteligența cea mai vie,
cum fiecare geamăt e euharistie,
în vârful picioarelor învăț să calc țărâna,
îmi împletesc cuvântul cu soarele și luna.

sub epidermă fermentează bulbi de trufandale,
lăptuci și ierburi vor scrie chiar de mâine osanale,
absorbind cenușa de vulcani întru verde iertare,
deja sunt iarbă pentru oi cerești le simt în zare.

negreșită-i direcția spre pieptul pământului,
(parcă mă-ndrept agale spre sărbătoarea griului)
și-atâta liniște voi întâlni, că-mi va fi dor să urlu,
să îmi compună vreun poet vreo doină trirlu lirlu.

iarba istoriei mă simt, mă înfrățesc cu greieri,
frate dacă sângerezi nu mai vreau să mă cutreieri,
eu știu că nu pământul e setos de sânge,
nici biata vită ce mă paște când nu muge.

ca arbore sunt plop cu muguri exclusiv amari,
cu toate visele un puf plutind deasupra de văcari,
ca om sunt rob trudesc pentru lux la regi la bogați,
calm și detașat dumnezeul păcii ne gândește frați.