Vara indiană îmi înseamnă fruntea cu mirul
După-amiezii. O nouă credință îmi izvorăște
Din piept. Te Deum. Un vis ciclic, neîntrerupt
De nicio dimineață. Contururile lucrurilor
Se topesc devenind aure. Oamenii sunt mai neclari
Decât îngerii coborâți din lumină. Copacii
Se scutură de aripi. De poame. Și de păcate.
Trăiesc nostalgia unor iubiri și a unor anotimpuri
Ce se întâmplă în timp ce n-ar trebui
Să se întâmple. Ar trebui să-mi fie frig
Pe dinăuntru și pe dinafară. Și totuși iată:
Hazardul dispare și totul începe să aibă un sens.
Drumurile se îndreaptă și se termină cu parcuri.
Blocurile devin steiuri. Metalele devin aur
Iar carnea – duh prin sublimare… Sunt Faust.
Înțelepciunea bătrâneții în trupuri tinere. Sunt Faust
– Beat de presimțirea iubirii și de iminența
Morții într-o competiție strânsă… Aerul îngheață
Uneori în plămâni ca o amenințare. Și atunci
Îmi întind și mai mult fruntea și îmi opresc
Inima pentru a prinde clipa. Vara indiană.
Iubirea verticală. Și pe Ea. Ea – regăsita.