s-a urcat un păianjen pe mine îmi spun cu dezgust și
mă scutur minuțios ca și cum cerul întreg ar fi semn diacritic
deasupra pământului îmbibat de rădăcini putrezite și
ape negre

ca de litere greșit folosite foaia albă se scutură
miriapode cad de pe fața mea
iar eu repet alfabete antice și-mi stăpânesc lacrimile sudate în opt
și miile de picioare aleargă înnebunitor
pe după ureche oprind sunetele să se lipească de timpan


dar sunt frânghii ca pânzele lui concentric legate
ca lumina prin geamuri crăpate iar tremurul meu are în el ceva sticlos
și-mi caut cele opt semne undeva pe trup să le sparg
să le dezlipesc zgârciurile false
din carnea care e gata să accepte ce i se cere
(să rămână doar o urmă de cerc ca un ochi ofilit)


mi-am scos haina și cămașa și pantalonii
le-am aruncat departe de mine cu scârba cu care mă vând mie
și semnele șirurile de mutilări inutile ale luminii
m-au înconjurat cu ghearele mustind de altceva și
din când în când încă o urmă
palidă
apare pe fața mea cade peste piept își spune
păianjen și-și aruncă pânza uscată în mine și mă îmbracă
iar atunci mă scutur din nou

cerul nu mai are nici un semn diacritic
pământul este reavăn și curat
apele limpezi