Cu noaptea

mi-ai venit în cale,

Iar ziua-mi

Tremură a jale

Deoarece și ea

Te ține bine minte.

Ce de mai gânduri

Și câte cuvinte

Þi-am dăruit

În repetate rânduri...

Chiar de pe-atunci

Plângeam ce va să fie

În haosul nebun

Și neurnit

Ce numai tu vei știi

Cum să-l alungi

Din dorul meu bătrân

Plin de urgie

În plânsul meu pribeag,

Nestapanit.

Pe față-mi dorul tău

Îmi sapă dungi

De sare

Dar mi-e prea bine

Ca să-mi fie rău.

Și cât de tare

Te-aș fi putut iubi;

Mai mult decât

Oricine

Te-aș fi salvat

De-al timpului urât

Și de ai întunericului

Spini.

Da, știu preabine

Că de dorul meu suspini

În aerul străin,

Edulcorat;

Mai știu că ochii mei

Îți sunt vecini,

Că viața nu ți-e miere

Ci pelin,

Că nu îmi ești femeie

Și nici eu bărbat,

Că realitatea

Drepturile-și cere.

Cu ce-am rămas?

Numai cu vanitatea

De-a te iubi

Și-n ultimul meu ceas.