inima îi bătea neregulat ca un ceas stricat
o secundă ticăie două uită
și lasă timpul într-un repaus
iar oamenii se apucă atunci să viseze
că noaptea
e ziua unde apele curg în amonte
stelele alăptează semizei morți
iar luna e martorul
fecioarelor pângărite în visul unei iubiri
cu Platon

venise momentul
strângea într-o mâna teama unui eșec
în alta sulița izbânzii gata să doboare
oricâți i-ar fi ieșit în cale și să facă
din pielea lor nu unul
ci atâtea cojoace cât să îmbrace
tremurul fiecărei frunze

tremurul lui
prins într-un amalgam de vise
trăiri stâlcite în eșecuri
clipa în care viața i se lovise de o gaură
și se scurgea ca o cascadă de idei
în mintea unui filozof însetat de ½a fi½/un muritor
oarecare pierdut la număr de M.
sau

un alăptat al stelelor ce a știut cum
să ucidă leul...