O, suflete-amintește- i priveliștea
murdară
Ce-atât de mult cândva ne-a
umilit
În diminea a-aceea cu molcom
cer de vară;
Un hoit scârbos pe un prundiș
zvârlit,
Își desfăcea asemeni unei femei
obscene
Picioarele și, puhav de venin,
Nepăsător și cinic, își deschidea
alene
Rânjitul pântec de miasme plin.
Putreziciunea asta se răsfăța la
soare
Care-o cocea adânc și liniștit
Vrând parcă să întoarcă Naturii
creatoare
Tot ce-adunase ea, dar însutit
Și cerul privea hoitul superb cum
se desfată
Îmbobocind asemeni unei flori...
Simțind că te înăbuși, ai șovăit
deoadată
Din pricina puternicei duhori.
Din putrezitul pântec pe care
muște grase
Zburau greoi cu zumzete-ascuțite
Curgeau oștiri de larve ca niște
bale groase
De-a lungu-acestor zdrențe-
nsuflețite.
Cu legănări de valuri și sfârâit de
foale,
Zvâcnind și opintindu-se din
greu
Părea că trupul iar și, umflat de-
un suflu moale,
Trăiește înmulțindu-se mereu.
Și-această lume-ntr-una vuia
cântând ciudat
Ca vântul sau ca apa curg toare
Sau un grăunte care, necontenit
mișcat,
Se-nvârte ritmic în vânturătoare.
Aproape ștearsă, forma acum nu
mai era
Decât un vis, o schi ce tânjește
Pe pânza și pe care artistul o reia
Și doar din amintire o sfârșește.