Un mereu anotimp

Subtil , simt diferența de-a susține ,
Mici mâini ce mai nimic cerșesc întinse ,
Deși oricât le-aș da în dar , n-ar întreține
Decât un dor și-un drag de vieți aprinse .

Înlănțuit-am un suflet , ce apoi l-am ucis ,
Cu un amor într-o stare de grea siguranță
Și poate mai singur și mult mai precis ,
Am cântărit a mea lume într-o falsă balanță .

Cu un suflet mereu însetat de plăcerea
Unui vis în care mai toți ochii-s deschiși ,
Am început să-mi accept decăderea ,
Din mai toți Ei , de mai Ele uciși .

Ponit-am de la banal ca s-ajung la abstract
Cu cadouri mici sau cu mai mari promisiuni
Învățând că sărutul , nu-i un contract ,
În mai toate banalele mele minciuni .

Nu sunt așa de mort cum sunt așa de viu
Și nici așa cum trebui-va ca să fiu odată ,
Dar sunt aici așa cum mi-ar plăcea sa fiu
În purpuriul vieții mele , câteodată .

O iarnă , primăvară , vară , toamnă ,
Nici nu cunosc mai noul anotimp ,
Deși prin toate-acestea o mare Doamnă ,
Mă prigonește grav în greu răstimp .

Și tot Ea-mi așterne-n scena vieții ,
Mai mici și mari pelicule uitate-n timp
Deși dispar în tot atâtea vagi percepții ,
Apar în lacrimile unui mereu anotimp .