Praf in zarile albastre,
Ce se propaga pe paginile,
Unei partituri nescrise,
Uitata de compozitorul ei,
In intunericul surd al clipei,
Ce zadarniceste speranta,
Fara mila pentru cel,
Ce priveste catre ceruri,
In asteptarea unei licariri,
De lumina, peste ogorul,
Sterp, acoperit de umbre,
Ce rod radacina existentei,
Incetul cu incetul,
Dar nimeni nu raspunde.

Un dans fara noima,
In care toti suntem actorii,
Unei scene grandioase,
Dar mult prea scurta,
Unde serpi se ridica,
Spre gatul celui ce sfideaza,
Ritmul, jucand pe alte partituri,
Frenetice, sub bagheta unui om,
Orb, si prea batran ca sa auda,
Strigatele de disperare,
Ce se imbina cu melodia,
In tumultul notelor ei...

Din intreaga orchestra,
Doar pianul se face inteles,
Cu notele sale inocente,
Ca picaturile unei ploi,
Calde, de vara tarzie.
O mare orchestra e lumea,
Unde toti admira viorile,
Care plang, desi sunt sute,
Iar pianul, desi e singur,
Reuseste sa acopere vacarmul,
Celor multi si ignoranti.