Anastasiei


“ Știi, scumpa mea, de ce porți numele Anastasia?
Pentru că înainte cu câteva zile să te naști
eu eram în Athos,
muntele acela sfânt,
de unde se spune că pornesc stâlpii de susținere ai lumii…
Acolo călugării se roagă neîncetat,
și tot muntele miroase
a mir
de parcă
cineva,
din greșeală,
și-ar fi spart sticluța pe care o purta în buzunar
și ar fi curs tot, tot
peste munți
și peste copaci
și peste turlele bisericilor
și peste bărbile părinților bătrâni…
De acolo, draga mea, ți-am cumpărat cruciulița
pe care o porți la gât.
Mi-a întins-o, cu mâini tremurătoare,
un părinte bătrân,
bolnav,
gângav,
mut,
și care, pe deasupra
adormea,din când în când,
cu capul pe Scriptură…
în ultima zi,
când am fost să-mi iau rămas bun de la el,
l-am găsit în grădina cu măslini,
și cum mergeam
așa
călcând peste iarba uscată,
l-am văzut șezând pe o băncuță,
În spatele lui,
un tufiș uriaș de floarea-pustiei,
îngălbenise…
puternic…
puternic…
mi-a luat mâinile în mâinile lui,
și mi-a zâmbit…

Nu, n-am crezut niciodată,
eu știam
că oamenii sunt cele mai viclene animale,
că sunt răi,
și mint,
și se prefac,
și iubesc puterea…

Draga mea,
scumpa mea,
învierea mea,
să nu fi supărată pe bătrânul tău tată,
și dacă vei auzi
lucruri urâte despre el,
pentru că
vei auzi,
asta te asigur,
să nu-l judeci prea aspru,
și ca să îți înfrângi durerea din inimă,
gândește-te la numele tău
și de ce ți l-am pus…
Te las,
se apropie ora,
și avocatul nu mi-a mai dat nici o șansă
acum că…”


aici s-a întrerupt…
Scrisoarea mi-a dat-o chiar ea,
după care a început să plângă
întâi încet, ca și cum s-ar fi rugat,
apoi din ce în ce mai tare,
ca o ploaie torențială de vară
ce spală tot orașul
de mizerie…