Să nu renunți nebună...
La iubirea care
Îți dă hrană
Și ai nevoie mare...

Să nu renunți iubită...
La ființa care
Îți dă de mâncare
Și-ți lucră pe hotare...

Să nu renunți vecină...
La omul care
Îl ai în parcare
Că pleacă-n depărtare...

Să nu renunți inimă...
La ochii care
Privesc în zare
Zăresc arătare,
Fără anii ce-au trecut
Să mai las în așternut
Răul făcut
De o femeie care
Mi s-a dus de ieri...
Ce să fi făcut?...
După ea eu nu mă duc!

Să renunț acum la ea
Ea care
nu mi-a dat de mancare,
nu mi-a fost în parcare,
nu mi-a dar hrană,
nu mi-a fost nebună,
ochii mei au zărit
ce n-a trebuit,
a trebuit s-aștept
sufletul înțelept,
viața să mi-o schimb,
ochii să-i deschid,
să privesc în timp
că e scurt și n-are fir,
să-mi privesc viața
ce repede trece
și nimic nu se schimbă
dar eu plec...
și plec!