Frunte sihastră,
Față bălaie,
Suflet în glastră,
Apă de ploaie.

De ce te-ai dus,bunele?
Erai aici.Te-ai dus.
Și soarele din mine
Se vede c-a apus.
Și coltele din mine
Se vede c-a murit,
Izvoarele de apă
S-au stins de înflorit.
Și grînele din suflet,
De pe ogorul meu,
Pe toate fulgerară
În vînt mormîntul tău.
Și păsările toate
Ce-și răsfoiau aripa
Pe fruntea-ți întristată,
Înseninîndu-mi clipa,
Și versul dimineții,
Și fluierul cel viu,
Și-mbujorarea feții
Acum nu mai știu…
Și pasu-ți zvelt,bunele,
Cu tine ai luat,
Iar patu-ți de nuiele,
E-un tron de Împărat.
Acum nu pot,bunele…
Te plîng și te adun,
Și-a cerului mărgele
Pe frunte vreau să-ți pun.
Pe suflet stă un munte
Bătrîn și nesurpat.
Încrețituri pe frunte
Ca tine-am adunat.
Și vreau bunele,iarăși,
Să te întorci din prunci,
Venind la tine-acasă,
Noi fi-vom ca atunci.
Nu uit,bunele,tu ești
Bătrînul meu stejar
Din care adunat-am
Și grai,și neam,și har.
Din tine moștenit-am
Covorul de cuvinte,
Și moaștele din suflet,
Și lucrurile sfnte.

Să nu mă lași,bunele,
Eu te aștept și-acum.
Copilă mititică,
Rămasă,știi…pe drum.