Sub acei pomi de nu știu ce soi
nu spuneam nimic și nu vorbeam
despre cum va fi când
nu vor fi toate.

Tu erai bolnav de moarte.
Vremea ta devenea eternitate.

Băncile vechi și scâlciate
păreau comode fotolii,
iar păsările umbrele
uitate.

Ne mințeam că ne pasă.

Pe cer corbii pluteau.
Păreau pierdute corăbii.
Credeam că în zbor caută peșteri,
Pentru ale lor cândva oseminte…

Credeam orice sub acei pomi
sub care stăteam împreună.

Tu nu ai cum să-i mai ții minte!