ca și vântul tibetan care umezește
lingurile călugărilor orfani,
îți simt mâna infinită ca pe un hoț nepriceput
care-mi caută granițele dincolo de cea mai
accesibilă oră a nopții.

apoi, mă ascund într-o firidă stâncoasă
unde glasul tău mă cuprinde cu totul ca
o poveste nemuritoare.
drumul dintre noi doi e colorat de copiii
ritmurilor orientale și de poezii fără
niciun dumnezeu.

(liniștea ta de după te iubesc durează
veșnicia plus o zi în care mamele
se strâng toate într-un loc ferit de zgomote
și mărturisesc în fața Soarelui naivitatea
copiilor ce se vor naște după poezia asta.

ele sunt cele care ne spun că nu se știe sigur
dacă ne-am născut sau dacă încă ne luptăm
cu coji de ou, deși, deigur, doi e o cifră
a bicicletelor ce duc către grădini suspendate,
doi este o cifră a unui zeu ce nu recunoaște
niciodată nimic.)

bună, sunt tot eu. acum am privirea ta
căutându-mă printre niște gânduri împrăștiate.
primește-mă, te rog, în sertarele tale goale,
fă-mi loc undeva în tine unde vocile noastre
sună lafel, exact ca cea a zeului care cunoaște
numai înghețul lunii pe jumătate.