Doar ochii, Strega, doar pleoapele mele tânjesc după ceva ușor de văzut
Sunt bariere ce mă separă de un exterior prezent și-n dimineața asta
Felul în care aleg să-l percep, chiar să-l simt,
mă conectează cu mine prin el.

O barieră-i perdeaua. Formele simple din niște pete de contrajur
Sunt ghiveciurile la fel de diferite ca florile pe care le țin.

Doar gura, doar buzele mele ar putea simți dulcele
în rând cu acrimea, ar putea spune ceva mai mult

Prea puțini oameni adevărați, prea puțin firesc,
mult prea strâmt și ascuțit în noduri, cercul de obligații
la care mă-ntorc nu ca la un joc, cum se făcea știut
la început

Nici confesiv nu pot, nu am despre ce, nu am cum,
în ce fel și nu e doar măsura în care alții aleg să primească
adevărul în ei, mai e și măsura în care-l pot da afară din mine.

Ce e cumplit nu dispare.

Am crezut, Strega, că amintirile pot fi chibrite,
că le pot alege cu mintea pe cele pe care să le fărâmițez
între degete, să le transform în cenușă, în mai puține
cuvinte: să uit.

Totul rămâne înscris în interior cu aceeași pronunție și-același ritm
și-aceeași intensitate, aceeași tăcere. Atâta dețin.