Mocnește codrul în fum negrit,
Tăciunii, în vânt cutreieră
Și-n susul văzduhului suriu
Alungă lucirea palidă.

Din colții munților
În josul văii (în genune)
Se scurge negru sânge,
Din pocitul lâncezit.

Se varsă-n vasele uscate,
S-aducă prin a sa jertfă
Rodul neprihănit
Din obârșia-ngropată.

La capătul nopții sumbre
Se-nalță cătră asfințit,
Somnul celor fără umbre;
Veninul ce-a fost moștenit.

Și-atunci când întregul n-o mai fi,
Nimicnicia pe-amărui veci va dăinui.
Pristăvirea purta-va numele antrenului,
Iar lipsa, va ține locul simțului.