Iartă-ne.
suntem un neam de oameni masochiști care-și
împing dumnezeii afară, le construiesc biserici la
capăt de venă și le despică încet până
rămân doar clopotele ce anunță
oprirea sângelui.

uneori ne credem și noi sacri
și-atunci orașul clipește moale
lăsând un fir de praf să-i zvâcnească sub pleoapă,
anunțând că și astăzi se moare câte puțin
și noi, zeii, legăm ață roșie în jurul degetelor
să ne-amintim cât suntem de muritori.

Iartă-ne.
suntem un neam de oameni masochiști care
au cuvinte și vorbesc cu ele, pe când Tu
Învii în tot ce-i blând și tace.
dacă zace atâta viață în imensitate,
de ce părem noi, zeii, atât de mici?