De o vreme numai plouă, plânge cerul și suspină,
Vântul bate tot mai tare, vrea să scoată la lumină
Zâmbetul senin de soare, să se oglindească-n ape,
De sub zidul de tristețe vrea să iasă, vrea să scape!

Doar o rază de iubire să răzbată în adâncuri,
Numai una-r fi deajuns, să se rupă dintre gânduri
Și să zboare peste munte, peste ape sau prundușuri
În poiana dinspre vale, să mai cate ascunzișuri!

Să-l aștepți ca-n alte dăți, tu, izvor de fericire,
Căci din toate doar tu poți cu o mică-mbrățisare
Să reînvii de prin adâncuri simțiri uitate de demult,
Cu sărutul tău cel tainic ce nicicum nu pot să-l uit!

Fii din nou ca la-nceput, fii tu însuți, zâmbitoare,
Asta am văzut la tine, multă viață; supărare?
Nu!; nu știai ce e tristețea și atunci zâmbeam și eu,
De acea fată am nevoie să o strâng la piept mereu!...

De azi, soarele s-arată, norii toți se risipesc,
Chipu-ți dulce ca de înger stau acum și îl privesc
Și atunci ca și acum nu știam ce se întâmplă,
Prin privirea ta senină, viața pare atât de simplă!

Îmi iei mâna, mi-o săruți și mă mângâi pe obraz,
Pentru o clipă uit de toate și toate parcă iar au haz!
De tine am mereu nevoie, unde-ai fost atâta timp,
Deși stăteai chiar lângă mine, n-am putut să te ating!