La răscrucea dintre stele se abate a mea privire,
Ea tot cată cu nesaț o stea mică, amintire,
A sărutului tău dulce ce-l primeam sub clar de lună
Chiar pe banca de sub prun, lângă veșnica fântână!

Vântul lin bătea pe-atuncea, mirosea a primăvară,
Era frig, stăteai aproape și-mi spunea-i întâia oară:
„ Te iubesc! ” Și-n liniștea serii sub a lunii ocrotire
Mi-ai spus vorbe dulci, frumoase, pline de dor și iubire!

Ceasul bătea miezul nopții, dar tu nu vroiai să pleci,
Eu mă bucuram de clipa ce-o trăiam acum cu tine,
Însă norii ce s-adună întrevăd nopți lungi și reci
De furtuni, de vijelie, să te ia de lângă mine!

Glasul nopții s-auzea ca sonetul de soprană,
Ochii tăi senini, albaștrii mă chemau ca o lumină
Să descopăr frumusețea, să cunosc necunoscutul
Și pun pecete sărutul să marcheze începutul!

Tu cazi pradă mângâierii, de emoții trupu-ți stinge
Toate dorurile grele, toate clipele pierdute și curge,
O lacrimă din ochii tăi umezind obrazul rumen,
Eu te strâng cu foc în brațe, să te pierd acum, mă tem!

Þipă cerul de durere și se rupe parcă-n două,
Bate vântul tot mai tare, pare-mi-se c-o să plouă!
Cad picuri mărunți pe drumul presărat de doruri multe
Și până să-nceapă ploaia, mai sunt câteva minute!

Hai să mergem l-adăpostul codrului de la Câmpie
Căci acolo nici chiar vântul n-o să poată ca să vie!
Dar atunci mi-ai spus cu lacrimi, că nu poți să mă urmezi
Și te-ai îndreptat spre casă promițând c-ai să mă vezi,

Atunci când ploaia se va duce și cerul va fi iar senin!
Mă vei aștepta pe bancă însă cred că n-o să vin...
Ploaia cade tot mai tare însă eu nu vreau să plec,
Cu dor, dragoste și frică stau în drum și te petrec!...