Fiecare pasăre își cunoaște zborul
aripile de ceară sunt un „simulacru”,
o contestare
a lagărului
și-a sufletului pironit între ziduri
nu toți copacii falnici au parte
de roade...
freamătul frunzelor este același
când
ispitele pun la cale
nașterea unei lumi damnate...

Numai femeia „aleasă” poate asculta
sâsâitul
provocator al șarpelui...
„Fiii tăi vor fi răzbunarea mea
pentru frumusețea
vieții oferite”...
De unde vine glasul acesta tulburător
asemenea unei zile ce-și îmbracă
hainele cernite?

Trec ades pe lângă un cimitir părăsit
câinii de pripas stau la soare cu
boturile
lipite de lespezile grele
„să vorbească pământul într-o limbă
ce nu ne-a fost dezvăluită?”
florile sălbatice crescute la căpătâi
mai păstrează în culori
amintirea
stinsă
a unei iubiri...

Și câte nebunii, izvoare nesecate,
cai sălbatici
și păsări în colivii
poți vedea
într-un „lagăr al morții” ...
Aripile de ceară
sunt un „simulacru”
ca și viața –

Gândurile...
o avalanșă de străfulgerări năucitoare
singurele
care mai au curajul
de a îmbrățișa
libertatea unei zile de vară,
unei zile de vară...

17 aprilie 2011