În parcul solitar se aud ecouri mute
Râsete de copii și forțe nevăzute
Un peisaj mirific pictat în alb și negru
Un iad nemărginit, un sentiment funebru.


Vântul tăcut alungă frunzele colorate
Ce schimbă acest tablou și le duce departe
O cucuvea se simte stăpână peste parc
Vestește moartea verii, furtunile ce apar.


Un tunet se aude, cutremura pământul
Fulgerele se văd, ele lovesc trecutul
Fantomele apar și sfârtecă credința
Zburând prin ploaia grea și arătându-și forța.


Copacii grei se rup în lumini străvezii
Bufnițele zâmbesc, aleargă spre crengi vii
Se aude acum un scâncet, un plânset de copil
Străpuns de un copac ce cândva era viu.


Pare ceva macabru și plin de răutate,
Dar eu văd frumusețea, este ceva aparte
Și ură și iubire și scâncet de copil
Și moarte și-mplinire și zorile pustii.


E totul ca un vis sau poate feerie
E clar, moartea atrage și știe să te schimbe
Prin frumusețea ei sau poate prin mister
Voi înțelege poate atunci când o să pier.