poarta închisă a castelului aduce furtună
umblet căscat prin deșert deși
sunt cactuși mai verzi ca oricând
până la izvor
și acolo

mergând așa
gândeam la sărut
la răvașe dulci
visul albit în vis
în casă ținut
de-o jună posesivă
la o seară cu lumânări stinse
tortul meu alb cu îngeri de hârtie
tortul meu cu buze de nectarine
nicicând ordonat

(aveam halucinații)
două ferestre
marea venea asupră-mi
și înghițeam scoici de malț
mi-ar fi trebuit memoria celor atâția
ochi
dar infinitul nu se arăta
totul s-a scris în nisip

Ea
obișnuită între ziduri poate
își dă dragostea în castel
un val nebun peste țărmul vieții
o va întoarce sete
în amieze