cum nici un om n-a vrut să mă boteze
pe munte fiind găsit
mi-au zis munteanu
și am fost lăsat să mă cutreier
sub cer gol
unde nu sunt izvoare
poate de-aceea brazii nu mai cresc

doar o cascadă rupe în crâmpeie
de sunete nelămurite liniștea
pândind prin vaduri glezne păcătoase
ce-au rătăcit de multă vreme luminișul

până acolo cărăruia e domoală
legănându-ți fruntea printre fructe
și piciorul printre rugi sub care
curcubeul și-a bobit dulceața

orice braț cu mușchiul său te-mbie
- ai ajuns în sânul lui avraam…
simți pe pleoape cum se-așterne roua
asfințitul parcă-ți pune ham

hei
de-abia de-aici începi să cari
oasele înghesuite în cotigă
iar ecoul îți răstoarnă-n sânge
scrâșnetul tociților tăi dinți