Strigarea-n suferință
A celui ce se înneacă,
ÃŽn ruga lui, la Domnul,
Smerit genuchii-și pleacă.

- O!... Doamne!...
Tu mă îndemni să ies,
Din întunericul prea des.
Dar, mă vijelesc atâtea gânduri,
Păcatele cu umbra lor
Îmi țin aripile înfrânte
Și nu pot să zbor!
Plouă în suflet cu tristețe
Și alinare nu am,
Visam la armonia lumii,
Dar, nu pot opri furtuna
Acest coșmar fenomenal.

- Fiul Meu!...
Reia ușor Vocea Divină,
UȘA deschisă pe cer
Brodată pe bolta senină
E un semnal al prudenței!...
Pregătește-te de ultima călătorie
pe calea-ngust-atât de lungă.

Vor veni zile înfricoșate,
Încrustarea minții
ÃŽntr-un profund fior,
Când Domnul pe cer se arată
Pe cei drepți ca să-i despartă,
Răpindu-i pe nor.

Incet lumina caldă se va stinge
Învăluită-n marele-unic sens,
Cei rămași pe marginea timpului,
Din întunericul prea des,
Rămân sub norul plin de sânge.
Vor plânge toți cu amar,
Mustrați de conștiință
C-au trăit în zadar.
Toți se vor tângui,
Că s-ar pocăii ...
De-ar mai avea o zi!