mi-am lăsat sufletul să deslușească conturul lucrurilor
odată cu zorii
îmi erau mici mâinile
cu ele îți mai scriam
cu alte brațe inima
pipăia forma dimineților tale
tu străină erai pe rugul nebuniei
o frumoasă fiică a lui prometeu
căreia-i răsfățam nefirescul trup al iubirii
nici nu știi din ce amforă am băut împreună vinul destinului
nici nu știu dacă
dacă am să mă aflu vreodată sub o lună zvăpăiată
să îi răpesc un șirag de cefeide
pentru nopțile noastre desperecheate

doar umbra îmi recunoaște lungul pas al nesiguranței
urmărit
neîncetat
de inegalii colți siberieni