Atunci când te iubesc, se fac degete urme pe șoaptele-mi aburite de respirația ta,
lăsându-ți mesaje descifrabile în îngheț, când
visurile plăsmuite de mâini obosite vor fi de mult învinse de sudoare.
Ai putea să taci, căci știi să-mi duci sângele, din ce în ce mai sus,
până voi păta cerul.

Mi-ai întrebat ce mă doare și eu ți-am arătat scurgerile de unde ies toți pruncii.
În corul de țipete și lacrimi nu suntem decât o notă,
cu calitatea de a fi scrisă sau ștearsă.
Te iubesc, vine din dorința de a ne deschide gura și de a o închide atunci când o lipim de alta.

Atunci ne facem prunci, când ne lipim de cer prin oameni
și ne ținem laolaltă ca penele sădite prin zbor.
De vei vedea îngeri, să nu le smulgi penele, să nu-ți crească ale tale în dureri.
Mulți dintre noi cred că n-au suficient timp,
înțelegând cu greu că-n ale noastre toate, avem o întreagă viața doar ca să murim.