am ezitat puțin când stelele s-au izbit de pămant
spălam morții și îi așezam în vitrine,
mai ții minte cum li se potriveau hainele
apoi deschideau ochii și ne fixau cu milă
ca pe niște eunuci bătrâni într-o eră de matriarhat
până și copiii se jucau de-a sicriele,
îngropau păpuși de la brâu în jos
scotocind în nisip după gâze și alte chestii lumești
pe care alții le pun la păstrat în borcane
și mai erau acele scări peste care treceau licuricii
și nu mai vedeam decât șerpi încolăcindu-se de lună
copaci negri dansând deasupra ferestrelor
ca și cum ar vrea să înghită lumina din fiecare

e cineva care să alunge întunericul din noi
fără să-l doară palmele de atâtea stele?