Ochii mi-erau lifturi de sticlă,
îmi cărau aer de pe unde găseau și ele.

Urmăream ca un basm picătura
de cum se rupea din fântâna vieții;
cobora prin furtun ca o buburuză verde,
tremura rupându-și aripile în rotița de mai tare-mai încet,
și o pierdeam la intrarea in venă.

Ingerul meu alb avea unghiile negre,
vorbea cu accent ardelenesc,
primea ciocolată Novatini cu lichior de vișine
și era minunat când îmi schimba
cearșaful și mă-ntorcea în pat.
Ai mari șanse, ieri au murit doi
mai sănătoși decât tine,
îmi zicea,
și-n gura ei aș fi spart
unșpe popice dintr-o singură bilă.

În noaptea cu pricina,
s-a lăsat deodată cu moale cărămiziu;
prin salon, făcut ghem,
întunericul se învârtea ca o bătrână prin curte -
băga orătăniile între sârme, închidea toate porțile
și sufla în lumânări.

Mi-am mușcat limba până la cuvânt,
și-am închis ochii.

Dimineață,
mi-au scos sonda, care a tușit ca un măr acru,
iar soarele culegea oameni frumoși
din ochii mei.