În piept i se zbate o floare otrăvitoare, floarea nu.
Mi-e teamă să întreb de ce există asemenea flori.
Tocmai când pronunță negația, un oftat începe. Floarea nu
are petale oftate, împinse haotic afară,
ca din valiza în care nu poți lua tot ce ai.
Scuipă în fotosinteză și nu are legătură cu nimic.

Floarea nu este soră pe jumătate cu floarea mă.
Cu mult mai prietenoasă, îi place să cheme și te întorci
când te strigă din culorile plisate. Floarea mă împarte
grozăvia cu oricine, miroase încântător a depărtare,
a scrisori și obraji calzi. Poate fi copilul tău.

Și floarea uita. Este sora lor cea mică
și cea mai isteață. Deși un nume al pierderii,
își amintește mereu de revolta florii nu, îmbrânceala,
firescul și jumătățile florii mă. Floarea uita
este dintre cele ce știu să-și înnoade tulpina cu iscusință
după ce este smulsă pentru rever
de cei ce-i pun la încercare pe împărați.