Ce mult mi-aș fi dorit să fiu un vers
Nici calofil, nici grosolan, cu un singur epitet,
Să pot să îți descânt când farmecul ți-e sters,
Să-ți fiu îmbrățisare când mă reciți, încet...

S-aprindem lămpi la fiecare nod de suflete umane,
Să nu mai rătăcești pe drumuri de niciunde,
Văpaia să te-ndrepte spre bunele limane,
Să fiu eu cel ce arde, tu, vocea ce m-aprinde.

Ce mult mi-aș fi dorit să fiu un vers
Născut din dor nocturn de către-o călimară,
Să fiu parte din timpul care aleargă invers,
Culoare în curcubeu, o coardă într-o vioară,

Să-ți readuc, cand mă cuvânți, anii copilăriei,
Cu flori, cu prinți, cu vise, cu lumea ce a fost,
Să-ți împletești, din amintiri, mantia veșniciei,
Locul de rugăciune, locul de adăpost...

Dar sunt în urma ta, sunt numai o privire
Și mult prea rar mă nasc în ochii tăi căprui.
Ne contopim când tu privești soarele-n asfințire,
Dar fugi apoi... și-n lumea mea se naște gustul amărui.

Ce mult mi-aș fi dorit să fiu un vers
Păstrat ca trandafiri-n grădina vieții tale,
Când mă reciți, să te oprești din realistul mers,
Să ne-oferim iubire și doruri ancestrale...