De fiece dată când vine în cetate
Trage după sine un câine mort.

Duhnește greu, dar îl cheamă la sine,
Cum unuia viu și înfometat se cuvine.

Pentru el cere mâncare, iar hoitul imberb
Privește năzărind pare-se urme de viermi.

Cu toată credința mărturisesc: pare că-i foame!
Privirea lui o arată! Ar fi mulțumit și cu sudalme!
Deși suferă de răni pe care nici în cuvinte,
De aș încerca nu aș putea a le cuprinde….

Domnul a dat, Domnul a luat!
A Lui nume veci de veci e lăudat!
În numele Lui spun: câinele hoit e semn nesperat!

Așadar, ieșiți în prag! Tânguiți-vă pentru el!
Ochiul lui sticlos vă privește cu drag!

Căci și pe noi alții în această viață
Ne târăsc pe străzi pietruite.
Cu lanțul sărăciei legați
Cu sârme ruginite de gât.

Plini de escare și viermi, putreziți, plini de păcate…
Câini credincioși la mormântul Nebunului
Suntem, stând de pază, până la moarte.