scot pământul ce te-nfășoară
și în vârful unui dinte de aer te trezești
cu ochii la firul de iarbă din pliscul unei mierle

răsuflu ușurat căci știu cât de ușor te spargi
în briza de seară peste lumânări locuite de îngeri

se face răcoare când pe buze îți picură rilke
o ploaie caldă și iute apleacă trandafirii spre mâini încolțite în aer

și moartea-i frumoasă ca un fir de păr
ce rătăcește pe chip, cu vârful uitat într-o lacrimă

în jur e un șanț umplut de privirea în care o planetă minusculă
purtându-și ființele gravitează

icoana curbată ca un pântece femeiesc
în peretele căruia un pumn mic bate
îmbracă într-un giulgiu de aer cuvântul abia șoptit
prin care sângele meu îți trece în sânge