Demod


Vânturile verii
ca niște zmei creștinați, pașnici
se jucau asemenea copiilor
ce umflă la capetele paielor
baloane de săpun,
dar zmeii, în jurul tău, tată
ne măreau curtea
în care am crescut,
curtea noastră ajungea
cât un teren de fotbal
și casa noastră se vedea
numai cât un timbru ce stăruia
pe malul unei lumini curgătoare.
Te îmbrățișam, ne despărțeam, urcam în mașină,
toate ușile casei rămâneau deschise
porțile curții, grădinii,
iar deasupra ta
cum ne făceai semne de bun rămas,
vedeam nu un cer albastru,
Ulița noastră
mai importantă decât Calea Lactee,
bolovanul rotund din dreptul porții lui Ita,
punctul de sprijin
iată-l Arhimede, în Panticeu.
În lipsa ta
casa fără cifru,
ne-am urcat în mașină,
iar când de pe uliță
am cotit-o pe șosea,
numai ce, am auzit Singurătatea
strigând după noi:
- Nu mă lăsați aici,
peste ani voi mirosi a șoareci,
Umedă, visând un foc
mai tare decât
focul milenar de lemne,
Un foc de benzină,
Necurajoșilor cu două sate.
Unul dintre ele,
ținut în buzunare
ca o frunză uscată.