În părul ei auriu,se-ascund mici luminițe,
Furat sunt de ale ei alunițe,
Glasu-i un cântec de cobză, firav,
O tot privesc cu drag bolnav.
E parcă o stea ce mi-a fost hărăzită,
O taină ce trăiesc lângă a mea iubită...

Despre liniștea mea ce aș putea să spun? Să fie aceasta într-o casă bătrânească, în inima unui sat de cazaci, prin acele locuri în care bunicul meu își petrecea copilăria?
Alături mie, ea, aceea femeie bălaie după frumusețea rusoaicelor și doar ea. Un cal să avem avere și un câine fidel la ușa casei, căci ce este însuflețit este bogăție.Pe masa modest întinsă cu bucate, colțunașii abia scoși din cuptor, iar pe masa mică din colțul odaiei, samovarul aburind si înmiresmând aerul a scoarță. Lumânările de la ultima Vecernie, înfipte în sare în cana veche de pământ de pe dulap, iar soba în alt colț, duduind înfometată după lemnul uscat. O muzică din vulg învăluie căminul, un "Zalatoe Kalto" , scăpat parcă din degetul Providenței, iar ea cu gurița-i dulce, încununată de darurile smerite ale unei fete de țăran, mi-i citește pe Pușkin, pe Tolstoi, pe Gogol, acei nemuritori în care prind și eu suflul nemuririi. Și cum ar fi nemurirea fără ea? De nu mi s-ar tulbura liniștea aceasta cand liman de Cer am aproape, la rugăciunile mele în noapte...

Cântecul de adineauri e însă întrerupt,
Iar sufletu-mi pereche a dispărut,
Am ațipit un șir de clipe cu capul pe masă,
Și m-am visat în gubernia,în Rusia,acasă.
Pentru cele pierdute de-aș mai adormi un pic,
Au fost ale bunicului, al meu n-a fost nimic.
Precum o cobză firavă plânge sufletul meu,
Când stau în genunchi în fața Lui Dumnezeu,
Să îmi mângâie cineva precum în vise inima
Și să-mi plinească dragostea și liniștea....