Sunt un taciturn; cum ai zice tu, un mut.
La capitolul comunicare inter umană am un handicap important.
Am impresia că lumea așteaptă de la mine doar lucruri interesante, bârfe la zi, noutăți.
Dar eu nu prea știu, nu prea am; prefer să tac.
Chiar și cu tine.
Să îți spun “te iubesc” mi se pare atât de banal, de evident, încât renunț, de teamă să nu mă fac de rușine.
Doar primăvara uneori, dar nu în fiecare an, îmi asum riscul să-ți adresez câteva vorbe frumoase;
Uite, risc!
“Cât e de frumos azi, de 1 martie!
Parcă și tu arăți altfel; mult, mult mai bine!
Probabil pentru că anul acesta februarie a avut 29 de zile. Sau, cine știe ce alte motive astrale se ascund azi în spatele strălucirii ochilor tăi de smaralde.”
Ei, ce zici? Ar merge așa?
Nu cred ca e prea bine și e mult prea multă vorbărie goală.
Mai bine să-ți scriu câteva cuvinte cu cerneală verde ca ochii tăi, pe o filă de hârtie albă.