Ah Doamne ce mult îl iubesc pe Rege;
încă de când și tatăl și bunica
chipu-i întrupau... E tot ce am mai drag,
e singura poveste adevărată,
e tot de ce mă doare și mi-e dor,
cel ce-ar putea reface țara mea, scăpată...
M-anin de timp când se spunea că ”totul merge”
-așa cum auzeam când eram atâtica-
și-aveam monezi de-argint -făceam șirag
cu chipul tânăr, efigie- în șifonier, în dormitor.
Ce grav păcat că mi-am pierdut poveste
ce-mi legăna copilăria
de-un secol cu-nceput de film
cu pantaloni bufanți, cu primul automobil,
când ascultam la radio fără să ne dezlipim...
Nu mai am nicio zestre;
nu se mai regăsește onoare, datoria...
N-am nicio șansă să-mi educ copil!

EL, unicat -de fapte și de martor- aproape centenar,
e contrazis de chiori
ce nu știu pioșenie, altar,
niște croncănitori, ciori
hulpăvind la leșuri
ce le sfârtecă,
sau de uzurpatori
ce minți să spele-ar vrea, să ne ducă cu preșuri
cu gura lor spurcată de năpârcă
și mulți alții pe margine, prostie,
atei ce cred trompete
despre vagoane-n gări
în șiruri nesfârșite
ce le-ar fi luat, lor, comori...
o altă seminție,
recreatoarea de un Dragobete,
de care n-a știut nicicând,
că n-are cum să știe, fără minte... gând!

Mă-ncânt arar, când reapare
printre cenzuri nemotivate,
printre can-can-uri desfrânate,
cu mulți palavragii, fără de-adevărata carte,
ce-și vor doar ca să-și aibă parte...
mi-e dor de tot ce povestește,
ce am uitat,
ce doar prin el există;
de un regat,
de adevăruri dintr-o listă,
de multele petreceri ce-a fost martor,
de evenimente, o istorie... nescrise.
... Și îi văd părul tot așa, făcut cărare
și gesturile calme, gânduri neîngăduit de interzise...
Și încă îi simt mâna caldă de la aniversare;
posibil anevoie de sărbătorit în țara ce pe rând o tot conduce câte un tartor?!
... Am dor nebun să fie iar regat, să strig ”Oo, Majestate...”
Ah Doamne, ah, ce mult, ce mult mă doare!!!...
26.04.2011