aștept trenul să mă ducă departe

unde tu nu mai exiști și când nu mai există

ca să-mi șterg lacrimile și florile din păr

apoi să merg pe jos până la căsuța de la munte

vreau să o demolez piatră cu piatră

să o ia la vale iar în drumul lor pietrele să prindă viteză

și să distrugă școala, iarba, casa, mașina, parcul,

magazinele, barurile, sala de gimnastică,

să se lovească de mingea de baschet, să ricoșeze în mare,

iar din apă să străpungă pământul și să cadă spre cer

dacă vor putea, o să te ia cu ele cât mai departe de mine

spre locuri unde nu te vor mai găsi nici trecutul nici viitorul meu

numai prezentul ți-l mai dăruiesc, o

ultima secundă în care să-mi spui

cât mai am de așteptat ca cineva să vină

și să demoleze pentru tine case, ziduri, zile, zâmbetul...

ieri mi-am dat seama că

dacă tu nu vei vrea să te smulgi din ghearele ei, nimeni nu va putea,

așa că astăzi stau in fața casei și privesc pietrele luând-o la vale

și pe tine odată cu ele pentru că de ieri nu mai aștept pe nimeni