vremurile cu proporțiile corpului uman

pe care le încercam stângace pe foaie

el - înțepenit pe scaun, catedra alături-

amanta credincioasă

la care își petrecuse culorile



noi râdeam

eu - mai reținut

de blugii lui decolorați

peticiți între picioare

cu aceeași îndemânare

de aceeași mână sigură

care ne desena licorni pe tablă



când era vremea lalelelor

toți desenam lalele

roboți ai florilor

aceeași corolă nereușită

desenam cu toții

iar el cânta lalele, lalele



sfera lui era necunoscută

locuită sau nu de eve

cearșafurile lui erau

sau nu erau

pătate de glezne fragile

sau de rujul vreunei vampe

din pânzele pe care

nu le văzusem niciodată



atâta doar, când ploua

pe coridor eram un copil singuratic

lângă scaunul de la cancelarie

și el mi-a zis : privește îngere cum plouă

atunci mi s-a părut că mâinile lui

nu mai erau două

că era singurul care putea să prindă

fiecare picătură

având grijă de fiecare în parte



barba lungă

de ocnaș tânăr înghesuit între zidurile școlii

încercând , dintr-o carieră de piatră

cu mâna murdară de cretă

să facă oameni



din mine a reușit doar licornul

pe care cândva , îl desena pe tablă