n-am cunoscut pe nimeni
să cânte mai frumos decât mătușa mea de departe
la sfârșit de masă bogată
cu salamul de soia în valuri și creveți vietnamezi

de se umpleau paharele până la înălțimea ochilor mei
printre bărbații cântători de romanțe
se făcea așa
ca un vid suflat dinspre cosmos
când se așeza pe scaun minunea
mureau toți pe spate scaunul spunea mulțumesc
și înviau și mai mulți
cu sentimentele înălțate
televizorul se închidea de la sine
Mihaela la șapte Ceaușescu pe câmp
floarea din grădină țara mea toată
Irina Loghin era un punct negru o rolă pe covor un casetofon spart

atunci când începea
cea mai frumoasă mătușă de departe din lume să cânte
îi tremurau sânii cât visul de bebe
în dreptul ochilor mei
și tata plângea îmbrățișat de toți unchii
câteodată și popa era cuprins
de farmecul vieții lumești
călugărul fugea din vechiul schit urmărind
ochi albaștri
ca o corabie se legăna masa pe valuri
spre spiritismul înaintat al glasului de sirenă
cu buzele arc peste vremi umezind dinții alb-infinit
și toată mierea din corzi

plecau toți legănați de un vis
rămânea până la cântatul cocoșilor vraja
din veacul trecut

unul în care lumea habar n-avea și de ce
i se pregătește
din o mie de zări și tunele
cu mese de plastic afară și insule goale

vă spun eu
Irina Loghin era nimic