n-am loc aici…
vorbesc prin semne
inventate de mine,
în somn…
mă uit în oglindă
să văd un chip,
să umplu o lume
și nu văd nimic…

nisip,
urme duioase,
gratii cu frunze
țâșnind fierbinți
să închidă
glezne roase,
mușchi obosiți,
râs înghețat
pe buze cuminți…

cresc în vid,
ca o pâine de ceară…
viața-i un cântec frumos,
îmi zic…
și-mi prind ochii fugiți,
îi închid,
goi,
în cușca amară,
de fier , de os,
de piele groasă…

cât o să doară ?
cât mai aștept după Voi ?
când mă luați iar Acasă ?