Stau în cafenea, dar cafeneaua nu mă învață să văd spre viitor.
În ea sunt doar filfizoni și undeva, într-un colț, stă un bătrân cu pipa în gură, cu ochii mucegăiți urmărește pe oricine.
Mă uit la acest bătrân neghiob și îmi pare că este timpul.
Ziua de ieri azi a devenit doar un proces verbal.
În schimb ziua de azi este ciudată și captivantă.
În timp ce îmi beau cafeaua în cafeneaua fără viitor, ascult dintr-un șanț de zinc cântecul unei priveghetori din inox.
Sfârâitul țigării aprinse pe care o țin între degete îmi sugerează pulsul chicotitoarei vieți de provincie.
Ceva mic semănând cu o stârpitură de om, trece prin cafeneaua fără viitor, vânzând ziare și reviste literare, de fapt cadavre de hârtie.
Pentru câteva clipe întreaga cafenea păstrează în ea ceva din spiritul natural al reclamelor.