dimineață m-am trezit pe la patru și un sfert
intru în baie (de data asta ...m-a iritat capacul ridicat la wc)
las cămașa de noapte, îmi spăl sânii, ba... fac un duș până la urmă,
mă șterg delicat, îmi usuc părul, mă machiez cu multă-multă grijă,
îmi pun bijuterii, îmbrac rochia cea nouă, iau poșeta și...
- am deschis ușa la dormitor lent, lent, căutându-te să te sărut fără să te trezesc...

în pat eram eu,
bărbat, gol ca la facerea lumii, alerg holograme cu eva în ipostaze inocente
frunze enorme plutind, pe ele fameni și căluți de mare poartă carafe cu apă
și coșuri cu pâine

pe la opt jumate: mă ustură așa de tare buzele...
m-am trezit în larma urbană, sunetele stau la rând unul câte unul
să intre aici, doar aici, sămânța-orașului-eu
acolo afară luptă între ele...–
prezumția de dor nu există, refac traseul cotidian: baie– duș–bărbierit și... chipul
nu mi-l mai citește oglinda, cineva i l-a șters din memorie,
cineva mi-a furat chipul, cineva
a plecat

apa, șfichiul de gheață, biciuie mâinile, deschid fereastra, unica,
iubito nu-i așa că noi am devenit unul? – unde duc toate frunzele acelea,
unde suntem acel unul când muchiile cerului tăioase ne despart în două premise
aceluiași dor?