acasă zâmbește și toarce șoptește și mângâie
mă duce în pat îmi desface cămașa
eu mă uit la crăpăturile din tavan
la locul acela prin care se insinuează

facem copii, iubito, am casa plină
nici nu știu cum îi cheamă
vine cu câte unul în brațe, doar așa,
să pară mai sigură, să fie mai mamă
e mereu mai aproape nu mă lasă singur
în mintea mea se lovesc se întâlnesc
toate mările toate râurile
ea mă ține de mână e foc e zăpadă

când plec, dacă plec, nici eu nu mai știu,
se agață de mine îmi trece printre picioare
ca o vulpe turbată și rece țipă înjură

ieri mi-a aruncat toate hainele toate hârtiile
(îți scriu acum pe eșarfa uitată pe scaun
în seara aia când ascultam accidental babies)
s-a tăiat într-o mie și toate lucrurile mi-au
leșinat în brațe. refac un puzzle defect.
am crezut că-ți văd poza într-o revistă
ea doar de tine se sperie, să știi

ce să-ți mai spun, omule
nici eu nu mai cred în nimic
singurătatea are acum vârstă substanță
avem copii împreună și uite
sunt atât de mare că nu mai am loc în nicio
clădire. mulțimea mă arată cu degetul
”ala e cât casa de singur”
și totuși
de tine îi e teamă, dilara

http://www.youtube.com/watch?v=aoh1uDhxZCM