Pasărea plutea în aer ca un poem superb cu mâinile goale
O priveam de la balcon cum idolatriza oamenii
Și ar fi vrut să aibă degete cu care să scrie ce vede de acolo de sus
Avea o tristețe cum numai pe pereții caselor părăsite am văzut
Ocolea strada, parcul, ar fi vrut să schimbe câteva vorbe
Cu copilul care culegea castane, ar fi vrut probabil să-i spună
Zborul tău nu va ieși niciodată din coastele cuib
I-aș fi dat un nume așa tulburată și plină de orgoliu
Cu ciocul imens ar fi putut strapunge orice fereastră
Orice fărâmă de om care ar fi rămas cumva uitată pe bancă
S-ar fi hrănit din exuvii și corpuri neîmplinite, din leșuri
Ale unor oameni ce nu au mai vrut să știe de ei
Nu ar fi cerut prea mult, ar fi fost îndeajuns seara
Să-i dau apă și câteva boabe de cuvinte halucinant-nebune
Dar pasărea plutea în aer ca un poem superb cu mâinile goale
Trufașă și plină de sevă, acoperind orașul
O priveam de la balcon și nu știam cine este infirma
Cine pe cine se poate îmblânzi în acest cântec mut