Am parcă evitat tragismul să nu-mi inspire an ce-ncepe,
Să nu mă năpustesc cu suflet rănit, să-i caut oblojiri
Cu leacuri noi de vorbe goale l-atâtea plinuri de-amintiri
Copilărești, vizionante despre trecuturi... Printre otrepe!

Dar părcă ură, ne voită, se urcă-n mintea-mi prinsă-n mreje
Printre minciuni care se poartă din poartă-n poartă adevăr,
Spus fără noimă -martor mort- ”că nu-și iubește fir de păr”?!?...
Și-adulat propriu, brusc, se schimbă... Din drept în cancer, în vârteje!

Simbolul vieții scris pe pânze celuloidice, crez, tot
Se risipește-n dos de palmă -ce-ar fi fost mângâieri perfide-
Și ascunsul hâd iese din mâzgă, tentaculează din firide
S-omoare cast, pentru avut! S-ascundă idol lumii... Mort!

Ca-ntr-un conclav de adulatrii ce nu i-au fost nicicând aproape,
Apar din neguri -gând rapace- duhovnici fără spovedire
Ce-ar adora văduvei ”scumpe” să fie ei noua proptire...
Ținând ison ca tot să ardă; emulul iute să-l... ”Îngroape”!?!

O țar-ar fi vrut să-l mai vadă așa, cum datini ce-a descris,
S-aibă sobor cum căpetenii ce le-a înălțat spre a fi știute.
Dar ”prost” popor, bun la votat, e-acum bârfit de snobi, de tute;
Că ”n-are școala”... perfidiei... Și-și vrea idolu-n paradis!

Și sunt la fel, un’ din popor; iubesc tot ce-am trăit odată
Și vreau să-l am al meu întreg, pentru c-am dat în timp ce-aveam
Să-i gust din ce-a clădit și lumea o cred și-acum, cum o credeam...
... Și-am vrut pe drept să-l văd, să-i vărs o lacrimă... Ca pe-o răsplată!

Mă-nchin să-ți ai moștenitor așa cum datină ți-ai vrut,
S-apară-n zi din modestie -făr-a-ți fi fost în veci povară-
Și nici pată să fie mamei, doar dragoste așa de-o vară...
Parcă divinu-ar vrea dreptate... Și-ai fi etern, neîntrerupt!

Cred sfinte Sergiu în canoane, c-așa suntem, popor damnat;
Cum legi, ce chiar de nu iubesc, mă-ndoi la ele, cred valori!
Cum tot un ”escu” sunt la rându-mi, iubesc nașteri, plecări cu flori
Și nu cred iotă că te-ai vrut, lugubru-n alb... De-un măritat?!?

Că vorbe aruncate-n viață, așa de-azisul; ”e lungă, e plat!”,
Cât fulgii sunt de-omăt de-o iarnă și se topesc la fel, o apă
Ce curge, spală suflet, minte, durerii ca să-i sape groapă...
Iar de mă-nșel și-așa ai vrut; ai lăsat scris!?... Să fiu iertat!!!

Omagiere, postum lui Sergiu Nicolaescu.

PS
Esența-i că se moare viu și țara astăzi e-un cavou
Plin de erori, de lene, scârbă, de-o tagmă sumbră de breslași
Ce fac spitalul loc de cazne, serviciul este ”Măi, mă lași!”...
Și mor, Pruteanu, Sergiu și alții; din pacienți, ajunși erou!?
05.01.2013