orașul reține numai ecourile altora
frânturi dintr-un lexic nemaivăzut
candelabre și pași, cât mai mulți pași
și rumoarea dată de ridicarea storurilor
de peste suflete

cât de încet să calci, cu câtă atenție
teama că aerul se dilată
și ar putea să-ți invadeze intimitatea
am nevoie de alb, am nevoie de cât mai mult alb,
îți scriu direct pe încheietura palmelor
uite, drumul ăsta are un capăt
care abia respiră

aici, în colț, e copleșitor și e noapte
ia-ți gândul că te-ar putea auzi cineva
împreună să numărăm pașii
și toate zilele de ieri
un uter enorm e această cameră
prin ea se scurg metaniile
și toate celelalte nimicuri
un tren care trece cu atâta nepăsare
dintr-o arteră în alta, până la oase și nervi

aș putea să-ți desenez orașul
umbra lui doarme demult în vitrine
ecourile, alea câte sunt,
pășesc în vârful picioarelor
șșșt!, aici și moartea s-ar putea rătăci

doar alb, doar alb și fumul țigării:
frigul schimonosește copacii